La cei doisprezece ani ai sai, Mathilde reusea sa timoreze… cu replici din filme celebre, rostite cu patos, in timp ce explora lumea de sus, urcata pe masa de lemn, sifonand cu miscari energice fata de masa desenata cu flori de musetel sau zvancnind din talpi si aruncand cat colo servetelele cuminti. Multumirea ei de a subjuga audienta era, fara doar si poate, autentica.
Nabokov o privea, asezat pe un divan rosu, cu o tigara care parea ca fiinteaza de mai bine de o ora in colturile gurii. Simtea ca intestinele aveau o vointa proprie, tradusa intr-o motilitate exagerata. Zambea nervos, si falangele transpirate bateau un ritm imaginar. Sobrietatea pantofilor negri era ridicola…
Ea zbatu cu atata forta din maini pana la momentul in care axa corpului facu un unghi de saizeci de grade cu cea a tabliei mesei. Gravitatia ii fu potrivnica. Cazu de sus, cu un buf puternic pe podea. Ridica usor capul, cu parul inelat-ciufulit si incepu sa rada ca si cum nimic nu s-a intamplat. Si, cu un zambet stramb pe buze, incepu sa urle din rasputeri: “S-s-stelele caad! S-s-stelele caaaaad! Toate s-s-stelele caaaaaaaaaaad!”.
N. se chinui sa nu scape o grimasa. Era tarziu. Incepu sa rada isteric, lasand tigara sa ii scape din stransoarea buzelor drept pe pantaloni. Imaculatii pantaloni albi sfaraira si nascura o mica penetratie cu contur negru. Scrumul incins ajunse pe piele si isi facu damblaua cateva secunde bune, pana ce N. constientiza leziunea.
Mathilde se ridica cu efervescenta in picioare si alerga intr-un suflet spre N. : “te doare? te doare? us-s-stura?”. “Nu prea”, replica N., strangulat de durere. “Hahaha!, te doare si nu s-s-spui. Ce pros-s-stut esti!”. “Nu ma doare, Mathide. M-a durut, insa a trecut”. Mathilde ingenunche in fata lui si a divanului rosu: “Da-mi sa pup s-s-sa treaca!”.
Si pana ca N. sa se dezmeticeasca, micuta Mathilde se juca deja cu limba prin gaurica pantalonului.
Mii de broboane de sudoare tremurau pe fruntea barbatului. Pieptul ii fosnea ca si cum de acolo se comprima si expanda tot neantul, inaintea genezei. Transfigurat, incerca sa-si tina balansul capului, in timp ce globii oculari pareau ca vor sa faca translatia pe punctul cel mai fierbinte al corpului. Sfasiat de placere, isi inhiba cu greu dorinta de a apuca cu putere parul inelat al fetei ingenuncheate in fata lui. Se topi si scoase din plamanii inundati de umori imaginare un sunet slab, deznadajduit: “Ajunge, Mathilde. Te rog…”
Fata isi ridica barbia si, in prelungirea ei, nasul carn se stramba a plictis. Tamplele albe se rotira spre cealalta parte a camerei, unde toti musafirii se uitau, amuzati, la ei.
Doamna Nabokov ramase statica in fotoliu si isi privea din sofa, amuzata, sotul. “Doamne, cat de imatur din partea ta, Vladi. Ti-am spus sa n-o mai incurajezi. Mathilde, lasa-l in pace. N-are nimic”.
Fata se retrase la ora zece, cu parintii si ceilalti musafiri. Doamna Nabokov, bine dispusa, plecase in dormitor, asteptandu-si sotul in pat.
N. isi aprinse o tigara si se tranti epuizat in canapea. Dupa doua fumuri, se ridica brusc in capul oaselor, apoi in picioare, privind fix spre biroul pe care trona masina de s-s-scris, aflata intr-o dulce penumbra…
