“Oameni, doar oameni”, imi repeta la nesfarsit, cu un ton superior, de fiecare data cand il intrebam de ce nu abordeaza alte subiecte in picturile lui, altele decat portretele. Lui Stephan ii placeau marea, copacii si soarele, la fel de mult cum mie imi placea sa petrec duminicile cu ai lui. Iubea oamenii si, mai mult decat atat, iubea imperfectiunea lor, ostentativa pentru el, tainuita pentru mine.
Vedea pe crestetul baietilor de clasa intai un incipit de chelie, iar cu batranii se juca pe panze, ilustrandu-i cu flori de metastaze mazgalite pe piept si vintre. Iubirea lui de oameni se manifesta frust si brutal, coplesindu-si subiectii cu pigmenti de realism anticipativ nonsensual naucitor pentru un ochi de necunoscator, ca al meu. Atunci, mi se parea ca jocurile lui cu penelul erau ca jocul cu chibritul aprins la cativa milimetri distanta de corpul unui pacient cu arsuri. Imi parea ca arta lui e mutilanta, chinuitoare si septica. Ii vazusem cateva din lucrari. Cat despre cele mai recente, imi interzicea sa le vad.
Stephan isi depana povestile numai noaptea, cu pahar de vin rosu intr-o mana si pensula in cealalta. Tigara, omniprezenta, fumega plicisita si abandonata, atarnanda de buzele uscate de eteruri si diluanti. Lucra gol, si corpul lui era ca o lumanare afrodisiaca, din care se prelingeau picuri de sudoare, ca ceara. Sprancenele se uneau lin cu baza nasului, iar nasul facea, din profil, un joc de-a v-ati ascunselea cu pometii. Era costeliv, iar mie imi placea sa imi proptesc abdomenul de oasele lui iliace, zbierandu-i ca este inuman de slab si ca arta ii mananca toata carnea, iar mie nu o sa imi mai ramana nimic. Nu era frumos, era senzual prin prelungirile lui firave, iar pielea ii mirosea a tabac si vin. Ii iubeam icoana la fel cum ii adoram halena, cand dormea langa mine, cu gura deschisa. Si dintii inglabeniti prematur, si mainile. Mainile arse de chimicale, maini care m-ar fi putut face a lui…
Il priveam din pat, ghemuita in intuneric, sorbind din ochi silueta gri pe care lumina i-o arunca pe pereti. In fiecare dimineata, cand termina de pictat, se aseza pe pat, langa mine, iar eu il imploram sa ma picteze. Ii ofeream bucle bogate de par blond, pe care mi le taiam cu foarfecele, in accese de nebunie, urcam goala pe spatele lui, oprindu-i rasuflarea cu coapsele, ii preparam potiuni stupide cu petale de mac, frunze de canepa si tutun, crezand ca il aduc la starea la care sa imi promita, macar, ca voi fi unul dintre subiectii lui.
- De ce nu vrei?? Sunt urata? Sunt asa urata? De ce nu ma culci pe cearceafurile tale… Panze, cum s-or numi…
Iar el tacea mereu, impreunandu-si degetele si inchizand ochii mari.
Intr-una din zile, m-am asezat pe un scaun de lemn si i-am privit picturile. Am vazut femei dezmembrate, barbati mutilati si copii morti. Am plans, cangrenata, tintuita de spatarul scaunului. Imaginile imunde staruiau enervante, chiar si pe podele, pereti, ferestre si alte locuri in care incercam sa imi linistesc privirea si bataile inimii.
In ziua aceea, am impachetat si am plecat, inainte sa ajunga acasa. Eram leftera, dar preferam sa-mi raschetez si abandonez necrozele in casa in care locuisem timp de cinci ani. Nu i-am telefonat, nu i-am dat nicio explicatie. Nici el nu a cerut una. M-am dezbracat de giulgiu si am ales sa alerg in jos, pe scarile de lemn, cu o vioiciune seaca si cu lacrimile uscate pe obraz, smucind valizele si aplecandu-ma, din zece in zece pasi, sa imi innod sireturile. Si asta a fost.
Apoi, am trait… Am cunoscut oameni fermecatori prin simplitatea lor si m-am culcat cu oameni fermecatori prin frumusetea lor. Oameni pentru care nu imi jertfeam bucle din parul meu blond si pe care nu ii sedam pentru a ma accepta pe cearceafurile lor.
Intr-una din zile, acum 10 ani, am avut o stare bizara. Brusc, m-am decis ca nu pot trai fara o clepsidra si un semn de carte. Am colindat nauca toate magazinele din Lipscani si am dat de un anticariat cu flori la intrare. Mi-era ingrozitor de frig. M-am sprijinit de soba de teracota si m-am aplecat sa imi innod sireturile. Pe o polita, un fier vechi de calcat, doua opaite si o candela. Iar deasupra ei, o pictura in ulei. M-am apropiat de ea, incercand sa alung fumul lumanarilor. In pictura era o fata tanara, cheala, cu trupul gol, coapse emaciate, zacand pe un pat atat de familiar. Alaturi de pat, un bol de sticla cu un fluid verde. Iar sub pat, valize deschise si incaltaminte fara sireturi, desperecheate. In fundal, dupa o perdea, o lumanare incovoiata, cu lumina palpainda.
Iar jos, langa rama, semnatura St.
Astazi implinesc cincizeci de ani. Nu am niciun regret. Am fost casatorita de trei ori si am doi copii. Chimioterapia ma omoara incet. Mi-am pierdut parul, am slabit ingrozitor. Am fost diagnosticata prea tarziu cu un fel de cancer rar si mult prea tarziu cu diabet. Am orbit partial si mi-a fost amputat un picior acum o luna. Copiii vin sa ma vada si vin sa ma vada cu suveniruri. Ceea ce e trist. Prin magneti de frigider si icoane, am vazut toata lumea. Paris, Praga, Barcelona, Londra si Moscova. Ieri am primit un cadou anonim. Stiu de la cine este. E un tablou cu marea, cu o salcie si cu soarele…
